Energobiologie - Sunet, zgomot, poluarea sonoră (2)

Home

Habitat Ecologie

Sunet, zgomot, poluarea sonoră (2)

Scris de Gabriel Sabin Mateucă
luni, 15 septembrie 2008
Intensitatea sonoră Intensitatea sonoră, ca mărime fizică obiectivă, se caracterizează prin puterea sonoră ce traversează perpendicular unitatea de suprafaţă în unitatea de timp şi se măsoară în W/m². Pragul minim auditiv este de 10^-16 W/cm². La determinarea nivelului de intensitate sonoră se poate utiliza şi presiunea acustică având ca unitate de măsură pascalul (1 Pa = 1/100.000 din presiunea atmosferică). Unitatea de măsură a intesităţii sonore este însă decibelul (db), pe o scară logaritmică. Este o unitate de măsură relativă, având ca bază logaritmul raportului dintre intesitatea zgomotului dat şi intesitatea de referinţă stabilită convenţional ca fiind pragul minim auditiv. Omul percepe sunete cu o intensitate între 0 si 120 db (în unităţi depresiune de 100 000 ori peste pragul minim). Scara logaritmică oferă o mai bună aproximare faţă de percepţia umană a tăriei relative decat scara în unităţi de presiune Pa. Corespondenţa dintre scara presiunilor (Pa) şi nivelul sonor (dB) este cu bună aproximaţie următoarea: 20 Pa – 120 dB 2 Pa – 100 dB 0,2 Pa – 80 dB 0,02 Pa – 60 dB 0,002 Pa – 40 dB 0,0002 Pa – 20 dB 0,0000 Pa – 0 dB Recepţia în banda de frecvenţe audio Urechea umană percepe în mod diferit frecvenţele din banda audio. În general un sunet de 20 Hz se aude începând de la 70 dB, iar un sunet de 16 kHz se aude de la 13 dB. Urechea percepe ambele valori cu aceeaşi intensitate şi ele sunt situate pe curbele de percepţie a sunetului ce definesc liniile de egală senzaţie. Sunetele jpase sunt percepute mai slab decât cele înalte. Vorbirea se realizează între limitele de 100 Hz şi 5 kHz. Percepţia diferă de la individ la individ şi este dependentă de vârsta fiecăruia, starea de sănătate, locul de muncă, locuinţa, familia, etc. Auzul reprezintă o problemă foarte serioasă pentru că determină integrarea în mediu şi în societate, modul de viaţă al individului. De asemenea. perceperea zgomotului se face în mod diferit de cea a sunetului. O putem demonstra prin două exemple. 1. Concertele rock: chiar dacă secţiunea ritmică are o pondere substanţială în acest gen de muzică, predomină totuşi linia melodică, chiar dacă nu toate piesele sunt creaţii ale unor muzicieni cu studii superioare. Participarea la un astfel de concert este foarte obositoare şi generatoare de stress din cauza intensităţii sonore mari, ducând după o anumită perioadă la stări de nervozitate şi manifestări ieşite din comun. Efectul este cunpscut şi utilizat uneori şi asupra populaţiei. Dar mai există un gen de concerte la care participă nişte exemplare stranii, adevărate premiere zoologice, care urlă, râgâie, grohăie, într-o cavalcadă de ţopăieli şi giumbuşlucuri nefireşti şi fără nici o legătură cu vreo formă de artă de la începuiurile omenirii până azi. Linia melodică este practic inexistentă. Zgomotul şi lipsa de conţinut artistic ale acestui gen de spectacol, chiar la aceeaşi intensitate sonoră, este mult mai greu de suportat şi efectele sunt aproape imediate. 2. Tramvaiul, acest mijloc de transport urban „ultramodern”, este un ansamblu compus din componente metalice: şină, roţi şi o coşmelie din table montate în mare grabă şi cu multă silă. Toate aceste componente sunt generatoare de sunet prin aplicarea unui impuls mecanic. Astfel şinele şi roţile, fiind din oţel, produc sunete curate, prelungi, sinusoidale, de frecvenţă mai înaltă. Tablele, o frecvenţă mai joasă. În deplasare, tot acest ansamblu generează un amalgam de sunete ce au ca rezultantă de fapt o zdrăngăneală, un zgomot. Fiecare sunet în parte este mai uşor de suportat decât gălăgia pe care o face şandramaua. Şi peste toate, manipulantul (nume inspirat pentru liderul acestui convoi de butoaie goale) are încă un instrument „muzical”: o ţârâitoare idioată pe care o foloseşte cvasipermanent. Prin urmare, însumarea mai multor sunete, mai mult sau mai puţin plăcute, generate aleator pot duce la o rezultantă deloc plăcută, un zgomot, şi dacă fiecare în parte este uşor de suportat, suma lor nu mai e aşa. Harta de zgomot Directiva 2002/49/EC a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene din 25 iunie 2002 referitoare la evaluarea şi managementul zgomotului ambiental stabileşte ţărilor membre o serie de măsuri şi responsabilităţi privitoare la reducerea zgomotului şi a efectelor sale nocive. Ca principal instrument de evaluare s-a stabilit Harta strategică de zgomot cu data limită de elaborare: 30 iunie 2007 pentru toate aglomerările cu peste 250.000 de locuitori, dar şi pentru căile de transport importante, rutiere, ferate, aeriene. Desigur, autorităţile române nu au avut de unde să ştie că există zgomot, la fel ca şi în fiecare iarnă când nu au de unde să ştie că va ninge. Trebuie menţionat că acolo unde locuiesc şi muncesc autoaleşii neamului nu sunt resimţite zgomotul sau efectele zăpezii. Fiindcă, este o regulă valabilă cam peste tot în ţară, există cartiere cu poliţişti şi celelalte cartiere (cu motociclişti, ambulanţe şi nunţi ţigăneşti). Dar edilii au aflat în sfârşit că în oraşe este zgomot. Prima măsură ce se poate lua este căutarea unei firme, de preferinţă străină, dar nu obligatoriu, care să ofere un comision gras , de obicei mai mare de zece ori decât lucrarea în sine. La început firmele străine au fost reticente la TCM (tehnica mioritică de comisionare, instaurată şi devenită lege nescrisă prin 2000), dar între timp s-au adaptat foarte bine, în special fiindcă responsabilităţile juridice, accesul la sistemul bancar, permisivitatea legislaţiei sunt altfel aplicate în cazul lor, dar şi datorită faptului că fără TCM nu pot penetra în sistemul „economiei” de piaţă româneşti. Harta de zgomot a Capitalei a fost prima care a apărut. Data naşterii: 27 aprilie 2007. Ceea ce s-a publicat, privită de departe pare un fals, dar privită mai cu atenţie, întăreşte acest sentiment. Lucrarea Craiovei (ceea ce s-a publicat) este mult mai elaborată şi mai la obiect. Este foarte straniu cum măsurătorile s-au făcut într-un timp atât de scurt, mai ales că Bucureştiul are peste 4.000 de străzi (patru mii !). Iată câteva din rezultatele oficiale la care au ajuns duetul Videanu – Enviro Consult: Ghencea peste 80 dB Magheru 80 dB Eminescu-Viitorului 77 dB Ferdinand-Mihai Bravu 78 dB Militari 75 dB Cea mai linistita zona din Bucureşti este strada Paşcani, din cartierul Drumul Taberei, unde zgomotul atinge maxim 58 dB. Valorile ar fi credibile dacă ar fi calculate ca medie pe 24 de ore. Dar şi aşa valorile sunt cu mult peste valoarea maximă admisibilă de 65 dB. Totuşi există străzi, nu numai în Bucureşti sau în marile oraşe, folosite ca piste de motocros (110 dB), atât ziua cât şi noaptea. Există de asemenea artere pe care defilează ambulanţe (110 dB) cu o rată de 50 în fiecare oră cu program zilnic între 5:30 – 23:30. Lucrările demarate în urmă cu cinci ani s-au încheiat, dar încă mai lucrează ciocanele pneumatice. Şirurile paralele de blocuri, prin însumarea undei directe şi a celor reflectate, au efect de amplificare şi fac din această arteră un adevărat ghid de undă. Măsurători reale ar duce la rezultate de peste 90 dB, ceea ce ar intra în cota de alarmă, de punerea în pericol a sănătăţii locuitorilor. Dar mai bine să nu facem zgomot pe această temă. În ceea ce priveşte polul de linişte decretat de duet, mulţi ştim că în Cotroceni, Aviaţiei, Herăstrău, Primăverii există cote sub acel 58 dB din strada Paşcani.