Energobiologie - Viktor Schauberger

Home

Energii

Viktor Schauberger - scurtă biografie

Scris de Gabriel Sabin Mateucă
vineri, 20 februarie 2009
Viktor Schauberger s-a născut pe 30 iunie 1885 în Holzschlag, Muehlviertel, landul Oberösterreich, unul din cele 9 state federale ale Austriei, într-o familie de pădurari (paznici forestieri) din tată în fiu, de numeroase generaţii. "Fidus in silvis silentibus" (încredere în pădurile tăcute, liniştite) este deviza familiei. Creşte într-un mediu natural şi, refuzând să se lanseze într-o formare universitară pe care o considera ca distrugătoare a capacităţilor creatoare, urmează simple studii silvice într-o şcoală de stat. Exercită apoi funcţiile de pădurar şi de paznic de vânătoare până la mobilizarea ce avea să-l antreneze în luptele primului război mondial (1914 – 1918) şi din care avea să se întoarcă rănit. Primele realizări ale unui om de geniu Îşi reia meseria de pădurar lângă Linz (capitala landului Oberösterreich); urmarea lipsei de cai de tracţiune decimaţi de război, el asigură transportul lemnului pe firul unui torent prin metode aparte, punând în practică unele cunoştinţe din tradiţia familiei (este vorba de flotaj, de plutărit), dar atrăgând animozitatea „experţilor” ce considerau această acţiune ca fiind imposibilă. În 1920 intră în serviciul prinţului Adolf Schaumburg-Lippe şi administrează un district forestier, la Bernerau, de 21.000 ha sălbatic, practic necălcat de om. Presat de nevoi pecuniare, prinţul doreşte să valorifice lemnul acestui ţinut inaccesibil. Viktor Schauberger îi propune construirea unui canal de flotaj (pentru plutărit) ce trebuia să coboare de 12 ori preţul obişnuit de transport până la joagăr. Aici s-a izbit din nou de ostilitatea „experţilor” dezorientaţi de caracterul novator al tehnicilor utilizate. Acest prim canal era de fapt un tobogan lung de 50 km, din lemn, pe piloni, cu secţiunea de jumătate de ou, cu deflectoare ce dădeau apei o mişcare elicoidală alternativă, dar şi o răcire a acesteia, pe un traseu adaptat la meandrele văii, şi nu doar un segment drept pe drumul cel mai scurt. Instalaţia a avut un real succes, Schauberger a construit şi altele asemănătoare şi specialişti din toată Europa au venit să le studieze. Schauberger şi-a câştigat numele de „magician al apei”. Devine consultant de stat pentru flotajul lemnului şi supervizează construcţia canalelor de plutărit timp de mai mulţi ani. Dar este obligat să demisioneze din cauza ostilităţii şefilor, plini de diplome inutile şi invidioşi pe rezultate, dar şi pe remuneraţia pe deplin meritată a lui Schauberger. În 1928 lucrează pentru un antreprenor de lucrări publice şi construieşte canale de flotaj şi baraje în diverse ţări europene (Iugoslavia, Turcia, Bulgaria ş.a.). Barajele sunt echipate cu dispozitive noi, revoluţionare, unele ce ranforsează structura, altele care regularizează temperatura apei deversate în aval. Urmare a unei malversaţiuni (deturnări de fonduri) a angajatorului, îl părăseşte pe acesta în 1934. În acelaşi an este convocat pentru o conversaţie, un „entretien”, de către Hitler, interesat de reputaţia şi cunoştinţele lui. Nu ezită să-l critice pe Goering şi planul lui de dezvoltare. În 1938 Austria este anexată Germaniei, iar el, printr-un miracol scapă de tentativa de a fi declarat nebun cu scopul de a fi eliminat şi eutanasiat prin injecţie letală. Ani de cooperare constrânsă În 1941, ştiind că întreprindea cercetări personale având ca obiect punerea la punct a unui motor cu apă, Luftwaffe („Arma Aerului”) îl convoacă pentru a găsi soluţii la criza producţiei de energie. În 1942 clădirile destinate participării sale la cercetare şi dezvoltare sunt bombardate. Este mobilizat în 1943, în ciuda vârstei şi a incapacităţii datorate rănii din primul război. Este obligat sub ameninţarea cu moartea de a lucra în atelierele lui Himmler de pe câmpul de la Mauthausen, şi de a pune la punct maşini de război discoidale, de tipul farfuriilor zburătoare. Concepe două maşini, Repulsator (Repulsine) şi Propulsine, bazate pe principiul şi forţa imploziei, de 127 de ori mai mare decât cea a exploziei. La sfârşitul războiului, în 1945, toată informaţia, toată documentaţia este însuşită de aliaţi (de fapt de cel mai aliat dintre aliaţi) şi toate urmele şterse. Numeroasele brevete depuse de Schauberger dispar, iar el stă în detenţie timp de 9 luni, este interogat şi se folosesc mijloace şi metode nu tocmai ortodoxe pentru a fi stors de informaţie, pentru a i se sustrage cunoştinţele. Americanii erau interesaţi de munca lui pentru că au sesizat şi urmărit un zbor de încercare al unuia din aparatele la care lucra. Dar şi ruşii, la rândul lor, pun mâna pe componente de documentaţie în apartamentul său din Viena, apartament pe care apoi îl aruncă în aer. Este evident că şi de o parte şi de cealaltă, învingătorii aveau obiective precise. În anul 1946 este eliberat, dar o ameninţare interioară îl apăsa întotdeauna când încerca a-şi continua ideile şi munca în domeniu. Acest fenomen s-ar numi azi blocaj mental indus. Tristul episod cu eroi americani continuă În 1958, la 73 de ani, Viktor Schauberger primeşte vizita a doi americani, din care unul de origine germană. Îl invită să îşi pună teoriile în aplicare pe teritoriul Statelor Unite, ţară mult mai deschisă noului decât hoaşca de Europa, şi i se propune un buget nelimitat. În pofida primelor reticenţe, Viktor Schauberger sfârşeşte prin a accepta oferta, sub rezerva unei participări limitate de trei luni având în vedere vârsta şi starea de sănătate. Odată ajuns îşi dă seama că afacerea are dedesubturi îngrijorătoare şi nu obţine dreptul de întoarcere în Austria decât abandonând americanilor toate prototipurile şi toate planurile şi angajându-se de a nu mai lucra niciodată în domeniul imploziei. Este distrus moral, un om sfârşit. Moare la Linz pe 25 septembrie 1958, la cinci zile (!) după întoarcerea în ţară.